Istoria ferestrei

În esenţă, geamul este de-o seamă cu apariţia caselor. În general, forma sa artistică este adaptată la stilul întregii clădiri. Geamurile caselor din Egiptul antic, montate la înălţime, aveau doar rolul de a aera. Palatele cretane însă, aveau geamuri prin care putea fi admirată priveliştea. În perioada elenistică au început să apară mai multe geamuri, însă majoritatea lor erau cu vedere în curţile interioare şi serveau cultivării relaţiilor interumane. Acelaşi aspect este caracteristic şi construcţiilor estice. În arta arhitecturală romană, geamul capătă o nouă importanţă arhitectonică; pe clădirile din perioada imperială, construite în oraşe, puteau fi observate geamuri multe şi mari.

Stilul arhitectural roman din Evul Mediu era caracterizat de geamuri de mici dimensiuni, îndesate, sub formă de semicerc. Ochiurile de geam au început să fie închise cu sticlă abia în primele secole de după Hristos, până atunci fiind utilizate plăci de lemn, scânduri, folii de mică (muscovit).

În stilul gotic, rolul de susţinere al pereţilor s-a diminuat, astfel că dimensiunile geamurilor au crescut, iar arhitectura gotică a făcut posibilă apariţia geamului ogival. În perioada renascentistă, stilul arhitectural al geamului a trecut prin unele schimbări, ajungând astfel ca partea inferioară să fie o arhitravă sprijinită pe un capitel, în timp ce în partea superioară, cornişa avea un fronton arcuit sau triunghiular. Pe laterale, geamul era delimitat de perete prin stâlpi.

În perioada barocă regăsim deseori geamuri cu rame împodobite cu ornamente bogate, în timp ce stilul clasicist reduce la minim ornarea ramei. In arhitectura secolului al XX-lea, noile tehnici de construcţie aduc o diversitate de geamuri. După construirea Bauhaus, au apărut o serie de clădiri a căror faţadă este realizată în întregime din sticlă.